PINOCCHIO – Marina Diana Hanganu și Bianca Veșteman

PINOCCHIO de Joel Pommerat

Traducerea: Ioana Moldovan

Regizor: Marina Diana Hanganu

Scenografie: Bianca Veșteman și Sabina Veșteman

Propunere distribuție:

Cătălina Bălălău, Ionuț Grama (colaboratori)

Ioan Brancu, Ana Maria Bălescu, Robert Trifan (sau Leonard Dodan)

Propunere light designer și video-mapper: Octavian Diaconescu

Propunere animation artist: Bogdan Nedelcu

Tehnicieni: operator lumini, operator sunet, tehnician care să ridice și să coboare ștăngile mobile.

Cuprins:

1. Elemente de analiză
2. Insight social – „societatea spectacolului”
3. Ce poveste spunem
4. Publicul țintă
5. Conceptul – lumea ca parc de distracții
6. Desfășurarea pe scene (model orientativ)
7. Personajele/Distribuția (propunere)
8. Argument regizoral
9. Avantajele proiectului
10. Posibile riscuri
11.  Nota traducătorului (argument, public țintă, oportunități/dezavantaje din perspectiva traducătorului)
12.  ANEXĂ SCHIȚE

1. Elemente de analiză:

Tema principală a piesei lui Pommerat este responsabilitatea, iar printre temele secundare amintim: creația, transformarea, sărăcia, adevărul, manipularea și mercantilismul. Conflictul principal se plasează între Pinocchio și „părinții” săi (Bătrânul și Zâna), miza fiind responsabilizarea lui Pinocchio; Bătrânul și Zâna vor ca Pinocchio să se transforme într-un „băiețel adevărat”, adică să devină responsabil, în timp ce Pinocchio vrea doar să se distreze. Pentru Pinocchio, „banii cresc în copaci”. Majoritatea conflictelor secundare din piesă au ca miză banii.  Ideea principală a piesei: în viață nu poți doar să te distrezi, nu poți primi totul pe tavă fără să faci niciun efort, fără să ai nicio responsabilitate.

1. Insight social – „societatea spectacolului”:

Piesa lui Pommerat scoate în evidență tendința copiilor de a transfera asupra părinților întreaga responsabilitate pentru confortul și reușita lor. Egoismul lui Pinocchio îl apropie de mulți dintre copiii din ziua de azi, atât de cei care au fost râzgâiați și crescuți „în mătase și muzică clasică” (Pinocchio către Ucigași), cât și de aceia care sunt săraci și aspiră la o viață mai bună. În plus, Pommerat critică o societate care încurajează doar superficialitatea și distracția și care valorizează banii mai presus de orice – e o societate pe care o vom numi „a spectacolului”.

În viziunea lui Guy Debord (cartea – „Societatea spectacolului”), „spectacolul” presupune reificarea unei societăți obsedate de consum, care creează spectatori pasivi, sau simpli consumatori, în loc de indivizi activi, creatori, capabili să gândească singuri și să relaționeze autentic cu lumea și cu ceilalți. Debord susține că spectacolul (de multe ori publicitar) ne induce false nevoi de consum, precum și ideea că putem satisface aceste nevoi fără efort. Llosa împărtășește o parte dintre ideile lui Debord, dar se concentrează pe conceptul de „cultură”. Definiția pe care el i-o dă spectacolului ni se pare valabilă, precum și cu ideea că spectacolul este un adevărat „modus vivendi” pentru societatea contemporană:

„Ce înseamnă civilizația spectacolului? Civilizația unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul și în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală. Acest ideal de viață e perfect legitim, desigur. Numai un puritan fanatic le-ar putea reproșa membrilor unei societăți că vor să dea puțină culoare, amuzament, umor și distracție unor vieți închistate de obicei într-o rutină deprimantă și, uneori, abrutizantă. Dar să faci din tendința de a te simți bine o valoare supremă are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității și, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil dedicat bârfelor și scandalului.”[1]

De altfel, această tendință generală spre distracție frivolă, fără substrat, este profund speculată comercial. Tocmai dorința de amuzament continuu îl face pe Pinocchio o pradă ușoară pentru escroci și exploatatori. Pinocchio vrea cu orice preț să facă parte din societatea spectacolului, în care banii sunt cei care determină valoarea. Acesta este motivul pentru care el nu recunoaște că e sărac chiar cu riscul de a fi omorât – îi e rușine de ceea ce este cu adevărat și vrea să fie validat de către spectacol. Nu doar copiii se pot recunoaște în Pinocchio, ci și adulții…

• Ce poveste spunem

Dorim să spunem o poveste despre responsabilizarea copiilor într-o societate a spectacolului, ale cărei principii de bază sunt divertismentul și consumul pasiv. Faptul că Pinocchio este o marionetă are valoare metaforică, întrucât el este sedus de spectacolul superficial al lumii și se lasă controlat de către personajele negative. Piesa dezvăluie traseul complicat, dur, dar totodată comic și înduioșător al acestui copil „de lemn”, naiv și crud, pe care rușinea de a fi sărac, frivolitatea sa și dorința de distracție continuă îl conduc într-o serie de situații-limită. Pinocchio învață să fie un copil „adevărat” pe măsură ce își asumă responsabilități și începe să vadă dincolo de strălucirea înșelătoare a spectacolului.

1. Publicul țintă:

„Pinocchio” este un spectacol pentru întreaga familie, care explorează tema responsabilității în relația dintre părinți și copii. Vârsta minimă recomandată este de 8 ani. Capacitatea copiilor de a gândi abstract se dezvoltă cu precădere după vârsta de 7 ani (conform stadiilor de dezvoltare identificate de Jean Piaget), prin urmare ei vor înțelege mai bine un decor conceptualizat precum cel propus de noi dacă sunt mai mari. De asemenea, piesa în sine este complexă, alternând modul de adresare directă al Povestitorului cu „al patrulea perete” al poveștii. Credem că spectacolul va fi impresionant din punct de vedere vizual, captând atenția copiilor și surprinzându-i prin schimbările ingenioase de spațiu și personaje. Cât despre duritatea piesei: succesul de public al unor desene animate precum „Scooby-Doo” sau „Curaj, câinele fricos”, care se învecinează cu genul horror și comedia neagră, sau popularitatea jocurilor video (a căror violență o depășește cu mult pe cea din piesă) ne dau încredere că piesa lui Pommerat va stimula plăcerea copiilor de a fi ușor speriați (desigur, sperietura va fi în anumite limite).

1. Conceptul – lumea ca parc de distracții:

Pornind de la ideea că lumea din piesă face parte din „societatea spectacolului”, acțiunea se va desfășura la nivel conceptual într-un parc de distracții. Fiecare scenă din piesă poate fi atribuită metaforic unui „land” din acest parc – e o lume plină de contraste sociale, dar permanent sedusă de strălucirea spectacolului.

În acord cu acest concept, acțiunea va fi încadrată de pereții în semicerc ai unui carusel. Pentru a întregi ideea de parc de distracții și pentru a spori funcționalitatea spațiului, caruselul va fi completat de leagăne prinse de ștăngile mobile. Leagănele vor fi coborâte și ridicate la ștangă în funcție de scenă, formând diverse configurații spațiale. Pereții caruselului vor fi confecționați dintr-o pânză specială („stage scrim”), care dacă este luminată din față este opacă și servește drept ecran de proiecție, iar dacă este luminată din spate devine translucidă, descoperind noi spații de joc. Mai mult, pânza poate servi și ca ecran pentru umbre (atunci când lumina cade direct pe ecran, din spate). Pereții caruselului vor fi alcătuiți din segmente dreptunghiulare de pânză, care vor fi ridicate alternativ pentru a dezvălui anumite scene ce se vor petrece în spatele lor. Majoritatea intrărilor și ieșirilor personajelor se vor petrece pe întuneric. Altminteri, personajele vor intra din lateral (direct din culise) sau ridicând segmentele de pânză ale caruselului.

Piesa lui Pommerat are o puternică valoare satirică și conține elemente specifice unei comedii negre – miza conflictelor este mare (de multe ori este în joc chiar viața lui Pinocchio), în timp ce reacțiile personajelor sunt disproporționate (de exemplu, ucigașii vorbesc despre feeria nopții și îi descriu politicos lui Pinocchio cum îl vor ucide). E o lume sclipitoare, dar artificială și ușor caricaturală, de aceea vom folosi animații pentru a sugera unele dintre spații – acestea vor fi proiectate pe pereții caruselului. Animațiile vor înfățișa, de asemenea, reclame – spre exemplu, reclama unui ținut precum „Țara plăcerilor”[2], unde copiii se distrează o vreme, apoi sunt transformați în măgari. Din punct de vedere vizual, Pinocchio va fi asemănător unui personaj de desen animat (costumație, machiaj, mișcări) – el nu e un copil adevărat, ci o marionetă ușor ridicolă. Animațiile vor fi, astfel, comentarii ironice la adresa societății spectacolului.

Una dintre sursele noastre de inspirație este compania britanică 1927 (spectacole: „Golem”, „The Magic Flute”, „The Animals and Children Took To The Streets”).

1. Desfășurarea pe scene (model orientativ)

Cu ce elemente vom lucra: pereți de pânză (carusel), joc de umbre, proiecții video (animații și filmări – în scena concertului), leagăne atârnate de ștăngi mobile, costume tip obiect animat, momente de black-out.

• Întruparea umbrelor: povestea se naște în spațiul mental al povestitorului

La începutul piesei, prezentatorul ne inițiază într-un spațiu mental, al imaginației, al puterii de a vedea dincolo de aparențe. Astfel, scena se referă la posibilitatea de cunoaștere aprofundată a lumii prin intermediul artei și al imaginației. Deoarece scena înfățișează nașterea poveștii din mintea Prezentatorului, credem că poate fi realizată sugestiv printr-un joc de umbre (umbrele fiind animații) care se vor întrupa treptat în actori prin intermediul pânzei de tip stage-scrim. Prezentatorul va fi prezent pe scenă în carne și oase, cu vocea ușor amplificată de o lavalieră. Atunci când vorbește despre personajele din mintea sa, pe ecran apar niște umbre difuze ale unor oameni (animații) – acestea sunt personajele piesei. Apoi umbrele devin din ce în ce mai clare, până se transformă în actori (deoarece pânza devine translucidă). Acest efect poate fi obținut cu ajutorul pânzei speciale, în funcție de cum este luminată. Scena va avea gustul misterios și ușor înfricoșător al nașterii universului – o succesiune de flash-uri, lumini și umbre, care apar și dispar în întuneric. În sală se aud sunete stranii – spre exemplu, undele radio prezente în Cosmos care au fost convertite de NASA în sunete (celestial white noise – https://youtu.be/1UgOCTQ3qlY).

• Casa Bătrânului – crearea lui Pinocchio:

E o casă sărăcăcioasă. Un leagăn coboară de la ștangă. Va fi folosit atât ca leagăn, cât și ca obiect de mobilier. Pe pereții caruselului vom proiecta grădina și casa Bătrânului (sub formă de animații). În momentele de întuneric intermitent, actorul va putea aduce în scenă un butuc și o rindea, apoi un manechin incomplet, în locul căruia se va așeza Pinocchio. Vom vedea, astfel, etapele creării lui Pinocchio. Inițial, Pinocchio este o buturugă tăiată cu fierăstrăul de Bătrân – buturuga va fi animată prin sunet, deoarece atunci când este tăiată plânge/țipă (indicația dramaturgului). Buturuga va fi apoi înlocuită de un manechin, căruia Bătrânul tocmai îi fixează mâinile. Din nou, manechinul va fi animat prin sunet, deoarece acesta va vorbi cu Bătrânul, întrebându-l dacă mai are mult de lucru. Pinocchio va avea fire de marionetă la început, pe care și le va smulge singur în momentul în care va prinde viață. O opțiune mai potrivită conceptual ar fi ca firele să nu poată fi smulse, ceea ce îl va obliga pe Pinocchio să și le înfășoare pe costum – e un element care trebuie testat practic, deoarece firele nu trebuie să încurce mișcarea actriței pe parcursul spectacolului.

• Întâlnirea cu Escrocii:

În fața intrării la concert. Pânza e opacă (deci luminată din față). Leagănul din casa Bătrânului a fost ridicat la ștangă. Se aud vag zgomotele de la concert.

Cuvinte cheie escroci: ființă cu două fețe/capete

Un singur actor ventriloc, îmbrăcat cu o jachetă largă. Una dintre mâini manipulează un cap de manechin, care iese prin hainele sale la diverse înălțimi. Escrocul și capul de manechin poartă ochelari de soare negri. Formează, așadar, o ființă cu două capete și un corp comun. Escrocii sunt băieți de club, spilcuiți, îmbrăcați bine. Trăiesc doar din „combinații”, furt, escrocherie. Așteaptă în fața intrării la concert, sperând că vor face bani pe seama unor persoane naive, care le vor plăti lor banii de intrare. Sunt periculoși – nu ezită să omoare pentru bani. Imaginea lor „la modă” și faptul că dețin, aparent, cheia către lumea spectacolului (intrarea la concert și secretul pentru a face bani) îl farmecă pe Pinocchio, așa că acesta se lasă păcălit de escroci.

• Concertul

Când Pinocchio decide să intre la concert, segmentul de pânză din centru se ridică și descoperim Vedeta.

Cuvinte cheie Vedetă: show, extravaganță, VIP, Lady Gaga, mediatizare, manipulare

Vedeta este supradimensionată. Poartă o rochie imensă, sub formă de cortină. Pe cortină se află camere de filmat în miniatură (de jucărie). Rochia are un mecanism prin care se poate deschide și închide cortina. Când Vedeta trage cortina, rochia se desface și vedem un public în miniatură format din marionete atârnate. Vedeta își mișcă mâinile într-un dans inspirat de mișcările de manipulare a unor marionete, iar marionetele bat din palme și dansează, sincronizându-se cu mișcările Vedetei. Astfel, vom crea impresia că Vedeta este cea care le controlează. Vom vedea, de asemenea, sub formă de proiecții de concert, close-up-uri ale publicului de marionete (preînregistrate, dar redate astfel încât să pară că sunt live).

Rochia Vedetei care ascunde un public de marionete este o metaforă a societății spectacolului – publicul este caricaturizat în ipostaza sa de spectator pasiv al societății, ușor manipulabil de către Vedetă.

Realizare practică: marionetele vor fi mișcate de 2 sau 3 actori ascunși sub rochie (deci nu se văd), fiecare actor controlând câte 2 marionete. Putem folosi marionete deja existente în teatru.

Pinocchio se urcă pe scenă și încearcă să o ia de mână pe Vedetă, dar aceasta se dezechilibrează (actrița va simula pierderea echilibrului).

• Câmpul Miracolelor din Țara Imbecililor:

Scena este goală, iar acțiunea se desfășoară în spatele pânzei translucide. Consistența pânzei va da impresia de noapte cețoasă. Trecerea timpului  (Pinocchio așteaptă să crească pomul plin de bani) va fi sugerată prin animații care înfățișează luna și soarele care se succed pe cer.

• Land-ul Justiției:

Cuvinte cheie Judecător: gurmand, obez, puternic, injust

Judecătorul are un corp rotund, supradimensionat. Pe parcursul scenei, Judecătorul va mânca prăjituri și sandvișuri – pe măsură ce mănâncă, se umflă, până ajunge să semene cu o bilă mare. Judecătorul este așezat pe o platformă mobilă (pe roți). Va fi scos din scenă cu greu, împins de un magistrat. Are un ciocan mare, de aproximativ 2 sau 3 m, făcut din papier-mache. Lovește cu ciocanul direct în podea (vom adăuga un sunet sugestiv). În acel moment, pământul se cutremură – balanța de lângă Judecător se înclină și Pinocchio se dezechilibrează.

Lângă Judecător se află un Om-Balanță, deoarece în loc de cap are o Balanță. Atunci când Judecătorul lovește cu ciocanul său supradimensionat, Balanța se înclină într-o parte și în alta. Omul-Balanță are grijă ca Judecătorul să fie mereu aprovizionat cu mâncare, așa că pe parcursul scenei scoate diverse alimente și le pune pe talerul Balanței, astfel încât Judecătorul să poată alege ce dorește să mănânce. La final, Omul-Balanță este cel care îl scoate din scenă pe Judecător, împingând platforma.

Realizare practică: Judecătorul poate purta un colac mare pe sub haine, care este umflat cu pompa din culise.

• Închisoarea:

Pinocchio se află în spatele panoului din dreapta, luminat de un reflector slab. Pereții caruselului sunt acoperiți de proiecții, de parcă fiecare segment dreptunghiular al pânzei ar fi o celulă cu gratii.

• Țara Ucigașilor (pădurea):

Scena este goală. Pe pereți e proiectată o animație înfățișând o pădure. Pădurea va fi sugerată și de sunete specifice – insecte, păsări de noapte. Atmosferă întunecată. Apar ucigașii.

Cuvinte cheie ucigași: creaturi ale nopții, camuflați, înfricoșători, periculoși (totuși comici), politicoși, Dementori („Harry Potter”)

La nivel comportamental, ucigașii par niște personaje desprinse din filmele lui Tarantino – au o politețe englezească, dar sunt sadici (sursa de inspirație pentru comportament: Christopher Waltz în „Inglorious Basterds”).  Poartă pelerine negre cu un guler foarte înalt (ceea ce va supraînălța actorii). Capetele lor nu se văd, ascunse de guler. Actorii vor purta pe cap câte o tabletă pe care apare o gură vorbitoare (animație). Efectul creat va fi acela al unor guri zburătoare, luminoase, care vorbesc în întuneric. Vor fi 2 sau 3 Ucigași.

Pentru scena spânzurării lui Pinocchio, vom crea iluzia că Pinocchio este atât de sus, încât nu îl putem vedea din sală. Vom folosi mantoul scenei pentru a masca partea de sus. Prin urmare, ucigașii se vor uita în sus către presupusul Pinocchio, în timp ce pe ecran vom proiecta umbra a două picioare care se mișcă în gol (animație). Vocea lui Pinocchio va veni de sus, din podul scenei.

• Țara Zânei (biblioteca):

Pinocchio stă pe pat, iar Zâna pe fotoliu. O altă variantă ar fi să folosim tot leagăne în locul celor două obiecte de mobilier. Atmosferă caldă, ușor ireală. Se aude muzică clasică. Pe pereții caruselului proiectăm o animație cu o bibliotecă imensă și cărți care zboară. Atunci când Zâna începe să îl „tortureze” pe Pinocchio prin creșterea nasului pentru a-l determina să spună adevărul, lumina se schimbă brusc. Această tranziție e inspirată de desenele „de groază”, precum „Scooby-Doo”. Iluzia creșterii nasului va fi realizată prin black-out intermitent, astfel încât Pinocchio va avea timp până se reaprinde lumina să își pună un nas fals, din papier mache, din ce în ce mai lung.

• Școala:

Mai multe leagăne sunt coborâte de la ștangă. Toți actorii sunt prezenți în scenă, în rol de copii, fiecare așezat pe un leagăn, de parcă stau pe bănci la școală. Unele leagăne sunt goale, copiii fiind absenți.

Cuvinte cheie Profesor: cărturar, rigid, nervos, ironic.

Cuvinte cheie Elevi: plictisiți, dornici de distracție, „tabula rasa”.

Profesorul este Omul-Catalog. Corpul său este format dintr-un catalog imens, cu brațe și picioare. Catalogul se poate închide și deschide. Când respiră, coperțile catalogului se mișcă ușor. Când se enervează, sau când vrea ca elevii să facă liniște, catalogul se deschide și se închide repede, cu zgomot. Poartă tocă și ochelari foarte mari și are un pointer telescopic cu marker în vârf, cu ajutorul căruia scrie în imensul catalog. Mecanism de joc actoricesc: imediat ce Profesorul se întoarce cu spatele, elevii se dezlănțuie; cum se uită la ei, elevii se potolesc. Este atât de enervat și disperat de lipsa de interes și de obrăznicia elevilor, încât îl privește pe Pinocchio de parcă ar fi un înger printre demoni. E, într-adevăr, ușor ridicol în afecțiunea lui pentru elevul cel bun. E violent, în stare să se ia la bătaie cu Elevul cel Rău.

Toți elevii, în afară de Pinocchio și Elevul cel Rău, au în loc de cap o bilă galbenă, cu expresie de Facebook emoticon. La început, expresia lor e plictisită. Când Elevul cel Rău începe să danseze rap (pe ritmul „In Da Club” de 50 Cent, de exemplu), el antrenează toată clasa (în afară de Pinocchio). Elevii își rotesc capetele și expresia lor devine smiley-face. Elevii se urcă pe leagăne și încep să danseze, dirijați de Elevul cel Rău. Elevul cel Rău îi smulge Profesorului paginile din cartea-corp.

• O stație de autobuz cu reclame

Elevul cel Rău și Pinocchio așteaptă camionul care îi va duce în „Țara Plăcerilor” – animații care înfățișează afișe și spoturi TV care popularizează „Țara Plăcerilor”.

• Țara Plăcerilor:

Distracțiile din Țara Plăcerilor vor fi sugerate prin animații, muzică și joc de lumini. Becurile caruselului se vor aprinde intermitent (pereții caruselului au becuri în partea de sus).

În scena transformării în măgari, vom lumina două dintre segmentele pânzei – scena va fi realizată printr-un joc de umbre. Elevul cel Rău și Pinocchio dorm pe câte un pat/fotoliu. Când se ridică, au urechi de măgar din papier-maché și coadă (se văd doar umbrele). Vânzătorul de măgari apare în fața pânzei.

Cuvinte cheie Vânzătorul de Măgari: businessman nemilos, dar cu zâmbetul pe buze: „În business, zâmbetul e esențial.”

Vânzătorul de măgari poartă o mască mare cât corpul său. I se văd doar picioarele. Masca are un zâmbet încremenit (rictus). Gura lui se mișcă în sus și în jos atunci când vorbește, dar zâmbetul nu dispare. Ochii măștii se mișcă de asemenea.

• Transformarea în măgar, circul, aruncatul în mare, revenirea la forma inițială:

Aceste secvențe sunt povestite în textul original de către Povestitor. Am decis să scurtăm acest text, lăsând doar câteva replici esențiale pentru înțelegerea poveștii și arătând cele mai multe acțiuni prin animații.

În primul rând, transformarea lui Pinocchio în măgar va fi realizată prin intermediul animațiilor. Umbra cu urechi a lui Pinocchio se va transforma într-o animație-măgar prin efectul de iluminare a pânzei de scenă din spate, respectiv din față. Astfel, umbra va fi înlocuită de o animație. Secvențele animate vor reprezenta: 1) un dresor de circ biciuind măgarul ca să facă tumbe, 2) măgarul schilodit încearcă să se ridice de pe jos, dar nu reușește, 3) măgarul cade în apă, este înconjurat de pești care mușcă din el, apoi redevine păpușă în timp ce e mâncat de pești. Revenirea lui Pinocchio la forma inițială va fi realizată tot prin iluminarea diferită a pânzei: luminând pânza din spate, Pinocchio va apărea în locul măgarului. Animația care sugerează apa mării (proiectată din față pe pânză) va da impresia că Pinocchio se află sub apă. Pe măsură ce el înoată spre suprafață, nivelul apei din animație scade. Pentru a sugera faptul că Pinocchio e înghițit de balenă, animația va înfățișa un hău negru care se cască în spatele lui.

• Burta Balenei:

Burta balenei va fi realizată prin proiecții (animații) și lumini care să sugereze balansul Balenei. Cei doi vor ieși din balenă prin mijloc, unde va fi ridicată pânza.

• Casa Bătrânului:

Bătrânul apare în spatele pânzei. Spațiul e puternic luminat, astfel încât pânza devine transparentă. Se vede că situația financiară a celor doi s-a îmbunătățit față de începutul piesei, pentru că Bătrânul poartă un costum elegant. În scenă se află un singur leagăn, unde Pinocchio stă culcat, cu spatele la public – e o imagine asemănătoare cu scenele de început din casa Bătrânului. De fapt, în leagăn nu e Pinocchio, ci un manechin îmbrăcat în hainele lui. Bătrânul îl strigă. Manechinul nu reacționează. Pinocchio apare în spatele pânzei – e un băiețel adevărat. Nu mai e machiat, se mișcă natural, vorbește dezinvolt. Poartă un costum elegant. Amândoi privesc păpușa râzând, apoi se iau de mână, se întorc cu spatele la public și se retransformă treptat în umbre (animații) – din ce în ce mai difuze, până când dispar complet în spatele ecranului. Prezentatorul revine în scenă, se apropie de manechin și începe să îl dea în leagăn, rostind ultima replică: „Și din acea zi putem zice că viața lor începu cu adevărat.”

• Personajele/Distribuția (propunere):

Cu excepția actriței care îl va juca pe Pinocchio, toți actorii vor interpreta mai multe personaje, diferențiate prin costumație, machiaj, voce și, evident, atitudine.

În afară de Pinocchio, Zână, Bătrân și Prezentator, personajele piesei sunt șarjate. Escrocii, Judecătorul, Ucigașii, Profesorul, Elevul cel Rău și Vânzătorul de Măgari întrupează tipuri sociale. Structura episodică a piesei și traseul menit să îndrepte comportamentul lui Pinocchio duc cu gândul la structura unei moralități medievale precum „Orice Om”.

În ton cu ideea de societate a spectacolului, ne vom inspira din personaje celebre în contemporaneitate (din filme, cărți, povești și viața reală) pentru a contura personajele din „Pinocchio”. Totuși, aluziile la aceste personaje vor fi doar uneori descifrabile de către public – aceste asociații de idei vor servi, mai degrabă, ca suport de lucru.

• Pinocchio – propunere de distribuție: Cătălina Bălălău

Pinocchio se naște cu o incredibilă sete de viață. Vrea să trăiască, să se bucure, și să ducă „o viață de prinț, ca la TV”. Dar este sărac și îi este rușine cu acest lucru: de aceea își ascunde originile chiar cu riscul de a fi ucis și își reneagă tatăl („Nu am tată”, îi spune Zânei). Pinocchio fuge, pe de o parte, de sărăcie, iar pe de alta, de muncă. Speră să îmbunătățească viața sa și pe a tatălui său, numai că fără să facă niciun efort. Și crede, de asemenea, că dacă s-a născut, totul i se cuvine, de aceea îl consideră pe Bătrân vinovat și responsabil de situația lor financiară.

Din scriitură, Pinocchio pare să aibă dezvoltarea mentală a unui copil de 9-10 ani la începutul piesei, apoi crește treptat, ajungând la vârsta de 14-15 ani la final. Dovada acestei evoluții este faptul că devine responsabil, precum și capacitatea sa de a lua decizii importante.

Am dori ca Pinocchio să fie jucat de o femeie, deoarece trăsăturile fizice și vocea unei femei tinere pot fi mai apropiate de cele ale unui copil. E necesar ca actrița să poată juca atât naivitatea, cât și cruzimea, egoismul și încăpățânarea lui Pinocchio. Cătălina Bălălău întrunește aceste caracteristici de joc actoricesc, iar structura sa fizică osoasă, slabă, este potrivită pentru tipul de mișcare scenică pe care am dori să îl aibă Pinocchio.

Pinocchio este o marionetă, nu un om adevărat, de aceea am dori să îi dăm aspectul unui personaj de desene animate – prin costumație, machiaj și mișcare. Va fi îmbrăcat cu haine supradimensionate (care îi aparțin, de fapt, tatălui său – semn al sărăciei) și machiat intens. Această estetică a protagonistului va rezona cu animațiile proiectate în anumite momente ale spectacolului și va avea rolul de comentariu ironic asupra comportamentului personajului. Departe de drăgălașul personaj creat de Disney, aspectul lui Pinocchio va scoate în evidență răutatea sa inițială. Mișcările sale vor fi ușor nenaturale, sacadate, ca și când ar avea articulații de lemn. Pentru mai multă veridicitate, putem adăuga un zgomot de fundal atunci când Pinocchio se mișcă, pentru a sugera lemnul care se lovește de lemn (sunetul unei marionete în mișcare).

Are un nas fals, care va crește în scena din casa Zânei. Are și urechi false. Poartă pantofi de step, astfel încât pașii săi să răsune diferit de ai celorlalte personaje. La început, când Pinocchio prinde viață, își va smulge singur firele de marionetă (sau, preferabil, le va înfășura pe costum). La final, manechinul zace mort pe un leagăn, cu spatele la public. Din el atârnă firele de marionetă. Pentru o vreme, publicul crede că este chiar Pinocchio. Abia când intră în scenă Pinocchio în ipostaza de băiețel adevărat constatăm că cel din leagăn este doar un manechin.

• Prezentatorul – propunere de distribuție: Ionuț Grama

Prezentatorul va fi îmbrăcat contemporan, în costum, dar nu foarte formal. El propune un mod de adresare direct, aici și acum, planul său fictiv suprapunându-se cu timpul și spațiul reale. Modul său de adresare trimite cu gândul la așa-numitele TED-talks, în care diverși vorbitori susțin o prezentare pe o anumită temă, de obicei cu caracter motivațional. Multe dintre scenele piesei sunt doar povestite, noi nu vedem decât cu ochii minții ceea ce se petrece, prin urmare vom folosi procedee de storytelling. E important ca Prezentatorul să aibă o voce foarte expresivă și nuanțată și să o controleze foarte bine – Ionuț Grama ar fi ideal pentru acest rol. Personajul este doar parțial ficționalizat – personalitatea „reală” a actorului va fi mai vizibilă în acest rol decât în cazul celorlalte personaje.

• Bătrânul – propunere de distribuție: Ioan Brancu

Bătrânul este un pensionar blând, sărac și depresiv, un învins al vieții – e „un bătrân care tremură de frig”[3]. Probabil a fost un funcționar mărunt la o instituție măruntă. Poartă un costum ponosit – putem porni de la ideea că e un om educat, dar a fost nevoit să își vândă toate cărțile. Nu s-a căsătorit și s-a izolat de lume, deoarece se simte fragil și expus din cauza sărăciei și a vârstei. E, totuși, îngrozit de singurătatea sa, de aceea îl construiește pe Pinocchio. Se simte vinovat că nu îi poate asigura lui Pinocchio un trai fără griji și încearcă să îl menajeze, totuși știe că singura șansă a acestuia este să învețe și să se ridice prin eforturi proprii. Este gata de orice sacrificiu pentru Pinocchio. Fragilitatea și frica sa de a da piept cu viața au, totuși, ceva maladiv – dovadă faptul că ar prefera să trăiască în burta monstrului marin decât să se întoarcă la o viață de sărăcie, plină de griji.

• Zâna – propunere de distribuție: Ana Maria Bălescu

Cuvinte cheie Zână: ființă de muzică și aer – diafană, rafinată, elegantă, ființă plutitoare

Zâna este mama lui Pinocchio, deoarece ea i-a insuflat viață copacului din care a fost făcut. Rolul său este educativ – sub influența ei, Pinocchio începe să se schimbe în bine. Cu toate acestea, lecțiile Zânei sunt dure. Ea permite ca Pinocchio să fie spânzurat. Scena în care lui Pinocchio îi crește nasul de fiecare dată când spune o minciună seamănă cu o scenă de tortură: nu vrei să spui adevărul? – uite ce pățești! Deși îl ironizează uneori pe Pinocchio, Zâna îi vorbește ca de la egal la egal.

Personajul va purta o rochie vaporoasă și foarte largă. Ne dorim să dăm senzația că plutește, așa că ea se va mișca pe o platformă electrică pe două roți (2-wheel electric scooter) sau pe role, în funcție de buget. Platforma/rolele nu se vor vedea, fiind ascunse de rochie. Astfel încât Zâna să nu se împiedice, rochia va fi cu crinolină, deci depărtată de corp. Pentru a da impresia că rochia este animată de un vânt magic, putem croi rochia în așa fel ea să se umfle de aer și să se dezumfle în funcție de cum este mișcată de Zână. E o „grande dame”, o femeie stilată, educată, rafinată și bogată. Ascultă muzică clasică (operă, lied-uri de Schubert etc.) – de fiecare dată când este pe scenă, este însoțită de muzică clasică și de o lumină specială. Eleganța sa se află în contrast cu extravaganța fără substanță a lumii spectacolului (întrupată de Vedetă).

• Vedeta – propunere de distribuție: Ana Maria Bălescu

Vedeta este întruparea societății spectacolului – artificială, extravagantă, superficială. Sursa de inspirație: Lady Gaga. Actrița poate face playback.

• Elevul cel Rău – propunere de distribuție: Robert Trifan/Leonard Dodan

Elevul cel Rău este un alter-ego al lui Pinocchio – de aceea sunt prieteni. Elevul cel Rău a rămas repetent de multe ori, de aceea este mai mare decât ceilalți elevi (15-16 ani). Este îmbrăcat după moda hip-hop, încearcă să pară un bărbat puternic, frecventează cluburile de noapte, fumează, bea și se bucură de admirația colegilor, pe care îi influențează negativ. Ascultă și dansează hip-hop. Revolta sa împotriva regulilor, curajul de a-l sfida pe profesor și spiritul său de aventură îi dau o aură luciferică. Îi vedem fragilitatea abia când se transformă în măgar – se sperie atât de tare, încât renunță la masca bărbătească și redevine un copil dornic să fie protejat.

• Escrocii – propunere de distribuție (un singur actor ventriloc): Robert Trifan sau Leonard Dodan

Detalii în descrierea scenei.

• Judecătorul – propunere de distribuție: Ioan Brancu

Judecătorul este un om foarte politicos și pedant. Din când în când, are izbucniri violente, apoi revine la politețea sa desăvârșită. Îl condamnă pe Pinocchio deoarece nu îl interesează dreptatea, ci doar ora mesei, care se apropie. Detalii în descrierea scenei.

• Ucigașii – propunere de distribuție: Ionuț Grama, Robert Trifan (sau Leonard Dodan)

Ucigașii poartă pelerine negre cu glugă, stil Devoratorii Morții[4]. Sunt foarte politicoși și se consideră niște haiduci, niște oameni cinstiți, care fură de la bogați pentru a da la săraci.

• Profesorul – propunere de distribuție: Ioan Brancu

Profesorul este rigid, ironic și disprețuitor cu toți elevii în afară de Pinocchio. Se luptă să stăpânească elevii.

• Vânzătorul de măgari – propunere de distribuție: Ionuț Grama

Un businessman cu mustață, cu un ușor accent american (elemente distinctive față de Prezentator). Poartă un costum impecabil. Vine direct de pe Wall Street. Este foarte dezinvolt, relaxat și plin de sine. Vine să își inspecteze marfa – se simte „ok” și curat ca lacrima. El doar face afaceri – și este printre cei mai buni! În curând va intra în top 100 Forbes!

• Argument regizoral:

Mă stimulează textele care presupun o metamorfoză a personajelor și a spațiului, pentru că adeseori dau naștere unor soluții ingenioase și cu un impact vizual puternic. Ca artist experimental, îmi doresc de mult să explorez lucrul cu animații digitale, iar ca regizor mă atrag elementele de teatru de obiect/animație și elementele de comedie neagră. E important pentru mine și să pot transmite un mesaj care să conteze, dincolo de simplul divertisment – de aceea a început să mă intereseze teatrul pentru copii și teatrul educațional. În plus, sunt impresionată de ritmul antrenant pe care îl au majoritatea spectacolelor care vizează un public de copii – copiii nu te lasă să îi plictisești! Cred că „Pinocchio” va fi un prilej de a-mi da frâu liber imaginației și, totodată, de a-mi testa puterile de povestitor teatral în fața unui public format (și) din copii!

1. Avantajele proiectului:

Estetica modernă, cu proiecții, și metamorfoza continuă a spațiului și a personajelor ar trebui să aibă o adresabilitate largă (și să fie în special pe gustul copiilor). Astfel, publicul va putea desprinde un mesaj educativ într-o manieră plăcută, spre deosebire de una rigid-didactică.

Spectacolul nostru ar fi, de asemenea, prima montare a piesei lui Pommerat în România.

1. Posibile riscuri:

Numeroasele schimbări de spațiu și costum – corespunzătoare caracterului fragmentat al piesei – cer precizie tehnică, atât din partea echipei tehnice (luminist, sunetist), cât și a echipei artistice (actori, regizor, scenografe, animation artist, video artist, light designer). E nevoie de viteză de execuție și de sincronizarea perfectă a tuturor.

1. Nota traducătorului

Dr. Ioana Moldovan

Lector universitar

Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică

“I.L.” Caragiale – București

Stimate Domnule Călin MOCANU

Director General al TEATRULUI DE ANIMAȚIE ȚĂNDĂRICĂ

Vă scriu această scrisoare în dublă calitate: în primul rând cea de dascăl și mai apoi, traducător.

Aceste rânduri însoțește aplicația unor tinere creatoare de teatru: Marina Diana Hanganu (abolventă Regie de teatru, Licentă 2014, UNATC), Sabina Veșteman și Bianca Veșteman (absolvente Scenografie, Master 2016, UNATC) pentru programul dumneavoastră SALT, cu deadline 27 mai 2016. Marina, Sabina și Bianca mi-au fost studente și le-am putut observa evoluția academică și artistică de-a lungul unei perioade însemnate de timp: 2 ani (pentru Marina) și trei ani (pentru surorile Vesteman).

Între 2014/2015, Marina Hanganu a ales să urmeze cursurile de Master la           Royal Central School of Speech and Drama în Londra. Programul ei s-a numit Master of Arts in Advanced Theater Practice, iar lucrarea finală a fost un exercițiu practic și o expunere teoretică pe tema The Telematic Exchange (în traducere Schimbul Telematic). La UNATC a absolvit în 2014 cu piesa Marisol de José Rivera, text abordat cu multă maturitate. De-a lungul studenției, Marina a fost mereu omul pe care se putea conta. N-a absentat niciodată și de multe ori era singura care citea și pregătea lecturile obligatorii de curs și / sau seminar. Mereu un partener de discuție curios, pasionat de lumea teatrului, de trecutul, prezentul și viitorul meseriei, Marina este unul dintre acei studenți ai unei generații care merită titlul de cel mai bun student.

Bianca Veșteman este una dintre cele mai talentate studente ale secției Scenografie. Când citiți aceste rânduri, Bianca este încă studentă UNATC (Master), făcând parte din generația 2016 și deci cu examenul de absolvire undeva la începutul lui iulie. În 2014, după ciclul Licentă, Bianca a obținut în cadrul Galei Absolvenților (2014) premiul pentru cea mai bună scenogafie. În acel an III, Bianca mi-a cerut să-i recomand un text de teatru care să o stimuleze și care să fie ofertant din punct de vedere scenografic. I-am propus The Adding Machine de Elmer Rice, unul dintre cele trei texte pur expresioniste din spațiul nord-american. Scrisă în 1923, textul este necunoscut în lumea românească de teatru, deși este o bijuterie a genului. Bianca a tradus singură tot textul și a realizat o lucrare de licență exemplară, cu propuneri de decor de excepție: o actualizare expresionistă realizată cu tehnologie modernă (video mapping etc).

Sabina Veșteman va absolvi și ea în curând secția de scenografie UNATC, făcând parte din generația Master 2016. Numele nu este o coincidență: Sabina și Bianca sunt surori și se completează reciproc. Sunt un nucleu tare în jurul căruia se poate forma un colectiv (n.n. termen cu care m-am împrietenit în Franța și care definește un grup de tineri care fac teatru sau se gândesc la teatru continuu, colectivul fiind și familia dar și serviciul).

Vă scriu aceste rânduri din Paris, unde însă sunt înscrisă la Cursurile Universității Paris 3 – Sorbonne Nouvelle, unde urmez un Master Pro (un fel de master profesional, de un an, al cărui echivalent nu există în sistemul academic românesc) în cadrul Departamenului de Studii Teatrale, în specializarea Spectacologie și Scriere Dramatică.  După Bursa Fulbright obținută în timpul doctoratului (2010/2011) și deschiderea pe care mi-a dat-o lumea academica americană, am optat pentru Paris nu atât pentru că îmi doream să redevin student, cât îmi doream să văd multe spectacole bune de teatru, spectacole care sa-mi redea încrederea în drumul ales, care să mă ajute în înțelegerea viitorului apropiat a acestei lumi de spectacol, în speranța că voi fi mult mai bine pregătită pentru a inspira și înduma tinerii care aleg UNATC atât ca instituție de învățământ superior cât și ca incubator artistic.

În viața teatrală pariziană l-am descoperit pe Joel Pommerat – actor, regizor, director de companie de teatru și dramaturg. Așa cum generația profesorilor mei îl aveau ca reper pe Peter Brook, Antoin Vitez, Ariane Mnouchkine (etc), generația mea este în admirație (artistică și intelectuală) pentru acest francez prea puțin cunoscut în România. Textul pe care l-am tradus, Pinocchio a fost scris și reprezentat pentru prima dată la Théâtre de l’Odéon (2008) și reluat în 2015 (5 decembrie 2015-3 ianuarie 2016). Pommerat a rescris, actualizat și teatralizat alte două povești pentru copii: Scufița roșie (2004) și Cenușăreasa (2011). Mare succes critic și de public, Pinocchio de Pommerat a avut parte de un mare turneu național în Franța, în 2013. În 2010, Pommerat a recreat spectacolul la Teatrul Meyerhold din Moscova.

Inspirat din Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi, Pommerat dramatizează și actualizează un text care continuă să spună povestea devenirii unui copil capricios în tânăr responsabil. Pommerat și Odeonul parizian au considerat textul și spectacolul ca fiind potrivite pentru un public de la 8 ani +.

Traducerea pe care o aveți atașată este ceea ce se numește o traducere la prima mână și nu reprezintă textul de spectacol. Rar un traducător se poate lăuda cu realizarea unei traduceri de unul singur, fără ajutorul venit din partea unui regizor sau măcar al câtorva actori. Deci, ce aveți în fața dumneavoastră este o traducere făcută în liniște, în intinitatea unei camere, departe de sala de spectacol și departe de tot acest aparat ajutător artistic, care transformă traducerea într-un autentic text de spectacol.

* Argument  pentru Pinocchio de Joel Pommerat:

Dramaturgia lui Pommerat propune un teatru în care autorul rescrie sensul cuvintelor împrumutate de la alți scriitori (aici includem și jurnaliști și istorici, toate categoriile care lucrează cu cuvântul scris). Regia spectacolelor sale este simplă. Scena e mereu goală, în întuneric, iar actorii săi prind contur ca și cum s-ar materializa din nimic. Cele câteva elemente de decor apar și dispar feeric, simplu. Teatrul său este un teatru moral, care intervievează societate în chestiuni majore.

* Public țintă:

Așa cum am mai amintit deja, spectacolul văzut la Odeonul parizian și care era fidel în proporție de 100 % textului a fost considerat oportun pentru un public de la 8 ani în sus. Durata spectacolului a fost de o ora și nu cred că în versiune românească ar depăși 70 de minute.  Este un text dur dar melancolic; moral și critic; feeric și totuși parcă desprins dintr-un jurnal TV.

Este un text profund moralizator, care pune în discuție chestiuni grave cu care se confruntă societatea: sărăcia, bogăția, neglijarea pregătirii școlare, cursa pentru îmbogățire cu orice preț.

Poate că anumite replici pot fi considerate, în spațiul româneas, ca fiind prea dure sau inoportune. Din postura de traducător, nu pledez pentru o eliminare a lor dar nici pentru o cosmetizare a acestora.

* Oportunități / Dejavantaje:

Spațiul teatral românesc este puțin în urmă când vine vorba de dramaturgia contemporană. Montarea lui Pommerat ar însemna cel puțin două lucruri: o întoarcere la tradiția interbelică a teatrului românesc când ce se juca la Paris, pe  marile scene, avea premiera la București șase luni mai târziu, dar și o oarecare remontare a relațiilor culturale româno-franceze, rămase undeva în planul doi, Generația Y fiind mai degrabă orientată spre lumea americană, inclusiv la nivel cultural.

Textul este perfect, frumos, inteligent. Singurul inconvenient / dezavantaj la care mă pot gândi este ceea ce sociologii numesc “șoc cultural”: Franța este o societate cu tradiție în spectacole care demască și educă, spunând lucrurilor pe nume, chiar și la nivelul de copii, adolescenți și tineret.

Franța este țara în care elevii de toate vârstele pot deveni membri active ai sindicatul elevilor, recunoscut ca atare, iar adolescenții au dreptul să protesteze și să fie implicați în acțiuni sindicale și proteste politice chiar dacă încă nu au drept de vot. Pinocchio lui Pommerat este textul unei societăți unde totul este la vedere, unde copilul este introdus încetul cu încetul în intestinele unei lumi pe care o va locui, o lume cu multe defecte grave care trebuie cunoscute de timpuriu pentru a putea fi corectate sau suprimate.

Sunt sigură că textul vă va interesa. Sper sincer că și proiectul tinerelor creatoare vă va convinge.

Cu cele mai bune gânduri,

Ioana Moldovan

                                                                                           Paris, mai 2016

P.S. La Ceremonia de acordare a Premiilor Molière desfășurată luni, 23 mai, Joel Pommerat a obținut 4 Premii Moliere, dintre care Premiul pentru cel mai bun dramaturg francez în viață.

[1] Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, Editura Humanitas, București, 2016, pp. 30-31

[2] Denumire folosită de noi – nu apare în piesă.

[3] Citat atribuit lui Radu Penciulescu – despre Regele Lear.

[4] Personaje din „Harry Potter”

ANEXE

SCHIȚE

COSTUME

Book Man

Zâna