„De când m-am născut, am crescut imitându-mi părinții tot timpul. Cum să merg, cum să mănânc și cum să vorbesc; am învățat toate astea imitându-mi părinții. După ce am crescut destul cât să înțeleg lucruri, dus de părinții mei, am învățat să merg la teatru. Teatrul a fost pentru mine țara magică. Primul lucru pe care îl vedeai când intrai în teatru era o cortină închisă. Îmi aduc aminte că am așteptat să se ridice cortina cu o speranță imensă, întrebându-mă ce este în spatele ei. Când în sfârșit s-a ridicat cortina, era o lume de vis creată din decor, lumini și costume. Uneori era ceva creat ca în lumea reală, iar alteori era un peisaj imposibil în lumea reală. Erau actori în diferite costumații plângând, râzând, cântând și dansând. Și în timpul intervalului puteam să auzim bubuituri și zăngănituri. Dacă era un teatru mic și stăteam în primul rând puteam să ridic cortina, ca să arunc o privire înăuntru. Destul de surprinzător, o scenă era schimbată într-o clipită de un decor mare, care era întors și tras în spate. După care, acasă, imitam actorul. Preferatul meu era rolul de samurai. Mi-am desenat sprâncene bărbătești, mi-am făcut o perucă și mă jucam cu săbiile cu prietenii mei, folosind săbii de bambus. Până să ajung în clasa a 7-a, am început să fac modele la scară de decor de scenă; o scenă care se întoarce, un decor de scenă cu lumini făcute din becuri mici… Și, desigur, am încercat să schimb scenele cu ea.
Escaladând de la aceste experiențe, am intrat, în cele din urmă, într-o companie profesionistă de teatru. Dar atunci nu era nicio școală pentru teatru contemporan. Am mers la un maestru de teatru convențional și am învățat tehnici de teatru predate convențional. Să înveți teatru convențional înseamnă să imiți tot ce face maestrul și să faci un efort să fii exact ca maestrul. Când, într-o zi, am primit neașteptata ocazie să lucrez cu Peter Brook. Prima lecție pe care am avut-o cu el a fost de improvizație, ceea ce nu mai făcusem. Chiar dacă mi s-a spus să fac improvizație, n-am avut nicio idee ce să fac, asa că am început să fac mișcări, combinându-le pe cele convenționale pe care le învățasem în Japonia. Într-o zi, Brook mi-a dat un sfat zicând: „Nu copia teatrul convențional japonez“. Impresionat de sfatul lui, m-am simțit ca și cum aș fi fost aruncat singur în marele ocean. Nu aveam nimic de care să depind și mă simțeam pur și simplu ca o epavă, plutind ici colo. Dar acesta a fost primul moment în care am început să mă gândesc la a crea. Am realizat că munca mea nu era pur și simplu de a reproduce ce exista în trecut în felul în care o face teatrul convențional, ci să creez propriile mele expresii. Și a crea nu înseamnă a crea ceva din nimic, cum face Dumnezeu, ci să imiți ceva ce există deja și să dezvolți. Van Gogh a fost influențat de Ukiyoe, Picasso a creat propriile picturi fiind inspirat de arta africană, și Miro a primit sugestii de la personajele chinezești; totul a fost dezvoltat din ceea ce exista deja.
Calea pe care am ales-o este probabil aceeași. Viața mea a fost să imit orice vedeam și auzeam în teatru și după să fac efortul de a evolua. Și această experiență m-a împins să găsesc un stil de viață, trecând prin și dincolo de teatru.“
Yoshi Oida
