[..]
Aici e atelierul de creatie al teatrului, care se intinde pe un etaj întreg: sala de croitorie, sala de pictură, de sculptură, plus holurile, umplute cu materiale brute, resturi de ţesături şi miros de cafea sau de lac, după caz şi în funcţie de momentul zilei. Prima mea oprire are loc în sala de croitorie, unde cum intri vezi păpuşile - sau părţi din păpuşi - peste tot, agăţate în cuier şi peste cuier, pe scaune, pe mese. Lângă ele stau răbdătoare costumele, aşteptându-şi următoarea purtare: unele tot în cuier, altele direct în maşina de cusut, pentru mici reparaţii sau ajustări. Trei scaune, trei birouri, trei maşini de cusut şi un teanc imens de reviste, păstrate "pentru tipare". Mi se spune că trebuia să merg întâi la sculptură, că de acolo porneşte totul, dar, de vreme ce am ajuns aici, hai să încep aşa.
Actul 1 - la inceput este desenul
O păpuşă apare printr-un desen, care desen îi apartine scenografului. În cazul teatrului Ţăndărică, aceasta este Cristina Pepino, care colaborează cu teatrul de ani buni. Ale ei au fost primele schiţe pe care le-am vazut în atelierul de croitorie, adunate într-o mapa, cu bucăţi de materiale ieşind dintre foi. Schite pentru "Scufiţa roşie", următoarea piesa care va fi montată la Ţăndarică. Mapa trece din atelier în atelier, începând cu sculptura, care vede de acolo ce personaje trebuie să creeze, folosind o anumită tehnică de asamblare şi materiale diferite. În atelierul de sculptura am cunoscut-o si eu "pe cea mai buna scenografă a noastră", după cum mi-a prezentat-o Dinu Carcaleţeanu, principalul sculptor şi artist-păpuşar de la Ţăndărică. "Adică fac cea mai buna cafea", i-a replicat doamna Pepino râzând. Responsabilă cu imaginaţia, si nu numai, dansa născoceşte decorurile şi imaginea unei piese, în strânsă colaborare cu regizorul care montează. "Asta e partea cea mai frumoasă, momentul în care îţi imaginezi, în care îţi spui ţie toată povestea. După care trebuie sa găseşti mijloacele cu care să o realizezi, iar acolo apare colaborarea dintre noi".
Actul 2 - Lemnul s-a demonat
Şi aşa se naşte a doua oară o poveste. De la schiţele frumos colorate, încep să apară diferite forme, cele mai multe din burete, uneori din lemn sau polistiren. Se taie forma, se modelează, se netezeşte la polizor. Domnu' Dinu le stie pe toate, problema e cum să le zica: "Ce să zic, ce să vă mai zic?". Lucrează la Ţăndărică din '65 sau '68, nici el nu mai ţine bine minte.
A prins inclusiv sala originală Ţăndărică, cea dărâmată la cutremur, şi a avut norocul să găsească acolo vechea generaţie de artişti a teatrului. Pe atunci se făceau doar doua piese pe an, cu păpuşi numai din lemn, motiv pentru care dura mult să se pregătească o piesă. "Am trecut prin toate fazele, nu ştiam multe chestii la început... Am făcut atâtea păpuşi, nu le mai ştiu. Am prins şi marionetele, se făceau mult pe atunci. Acum, nemaifiind lemn, şi apărând buretele şi polistirenul, se lucrează mai uşor cu materialele astea. Şi marionetiştii au rămas mai puţini, dar, oricum, mai uşor se mişă păpuşile aşa - bagi mana direct în ea şi transmiţi mişcarea - şi emoţiile păpuşii". Întrebat de ce face ceea ce face, oferă cea mai simplă explicaţie pe care am auzit-o, pe rând, din gura tuturor celor de aici: "Imi plac păpuşile". "Mi-am zis simplu - eu o să fac păpuşi. Tatăl meu a fost vânător, iar mie imi placeau mecanismele de acolo." Şi asta a fost. Avea 26 de ani. Acum, "am devenit puţin plafonat. Vin, le fac, le uit". Poate că aşa e necesar însă. Păpuşile acestea sunt copiii lor, ai tuturor celor de aici, însa nu le aparţin. "Toate păpuşile pe care le-am făcut sunt ca şi copiii noştri, bineînţeles, însă i-am dat mai departe, să joace pe scenă, sunt toţi acolo. Copiii noştri sunt toti în mintea copiilor acum." L-am rugat pe domnul Dinu să-mi spună o poveste, o poveste din teatru, cu oameni mari, dar n-a putut. M-a indrumat în schimb către singurul loc cu poveşti pe care îl cunoaşte: scena.
Actul 3 - spectatorii dificili
"Partea cu copiii e o chestie foarte dură. Un copil e un spectator foarte intransigent. Daca nu l-ai prins, nu-ţi stă. Îl apucă foamea, setea, nu poate să stea pe loc. Asta spre deosebire de spectatorul matur, mai integrat în societate şi care, chiar dacă se plictiseşte, nu se manifestă. Dar pe copil nu poţi să-l păcăleşti", spune doamna Pepino. Aici ajunge toată munca lor la final, pe scenă, unde se creează o nouă poveste. Păpuşile nu vin singure, ci însotiţe de costume, cuvinte, muzică, decoruri, elemente în spatele cărora se află cineva. Uneori, doamna Pepino stă în culise şi priveşte piesa, pentru a vedea reacţia sălii şi pentru a fi acolo dacă au loc accidente nebănuite. Nu merge la premiere, unde "oamenii sunt politicoşi", doar la avanpremiere şi festivaluri, unde publicul este uniform: sunt numai copii. "La ultimul spectacol «Candide», s-a rupt o păpuşă în două. A fost atât de surprinzător, iar actorii au ieşit atât de bine din impas, încat am stabilit sa refacem păpuşa în aşa fel încât articulaţia să se poată desprinde. A fost un «accident», însă echipa a reuşit să salveze situaţia, aşa cum se întâmplă întotdeauna." Înce-încet, se desprinde şi o concluzie: păpuşile trăiesc prin poveste, iar povestea prin echipa. De la regie - care la Ţăndărică a fost de multe ori semnată de nume mari, de la Silviu Purcărete până la Cristian Pepino - până la muzica, nimic nu rămâne la întâmplare. Pe de altă parte, nici nu poate fi controlat totul. Doamna Pepino îmi dă exemplu piesa "Ivan Turbincă", ultima colaborare dintre Cristian Pepino şi Nicu Alifantis, cel care trebuia să compună muzica. Zilele tot treceau, şi muzica nu mai venea.
"Ei bine, a venit într-o seară Alifantis aici cu nişte lăutari şi a compus toată muzica într-o singură noapte." Insă asta se întamplă rar. Când plec, îi las pe toţi în aceeaşi cameră, discutând un nou mecanism pentru păpuşi. Stau la masă, unul lângă altul, cu o cafea în faţa şi multe schiţe, şi îşi vorbesc. Despre un mecanism, o următoare păpuşă şi o următoare poveste.
Fotografii: Andrei Tudor Dumitru
(reproducere din Romania liberă, suplimentul Timpul Liber de Joi, din 24 Decembrie 2009)
